INTERVIU
Pentru un zâmbet de copil
O mana de medici voluntari umbla prin tara ca sa redea zambetele copiilor.
In Romania, peste 75% dintre copiii cu varste intre 6 si 11 ani au carii pe dintii temporari, iar un copil din zece nu s-a spalat niciodata pe dinti, arata statisticile. Cele mai mari probleme sunt in mediul rural, unde, din lipsa de bani dar si de educatie, parintii isi priveaza copiii de un drept fundamental: dreptul la sanatate.
Pe de alta parte, nici statul nu face tot ce ar putea sa faca. Numarul cabinetelor stomatologice care au contract cu CNAS este mult prea mic, iar unii parinti nici macar nu cunosc conditiile in care micutii au dreptul de a fi consultati si tratati gratuit.
“In Romania, un copil din 10 nu s-a spalat niciodata pe dinti, 3 din 4 copii cu varste intre 5 si 13 ani au carii la dintii temporari si 4 din 10 copii de pana in 13 ani au carii la dintii definitivi, situatie care arata lipsa unui comportament de preventie. (…) De asemenea, situatia accesului la servicii de medicina dentara in mediul rural este dramatica: la sate sunt de 7 ori mai putin medici dentisti comparativ cu mediul urban”, se arata intr-un comunicat al Asociatiei Merci Charity, ai carei medici merg voluntar de cativa ani in zonele defavorizate, cu caravana Zana Merciluta, pentru a trata cariile copiilor.
Asociatia a pus pe roti primul cabinet stomatologic mobil din Romania si a convins Ministerul Sanatatii sa emita un ordin care legifereaza cabinetele medicale mobile.
In plus, asociatia a lansat si un proiect de “educatie si preventie pentru sanatatea orala a copiilor din medii defavorizate”.
“Primele actiuni s-au derulat in luna noiembrie in satele Urzicuta si Cerat din judetul Dolj, unde 191 de copii au primit pasta si periuta de dinti si au exersat periajul dentar impreuna cu echipa de medici voluntari. In Bucuresti, programul a fost introdus la scoala 125 pentru 155 de copii”, precizeaza asociatia.
Pana la finalul lunii februarie, 500 de copii vor fi participat in programul pilot.
“Problemele stomatologice nu trec de la sine, asa cum sunt altele. Nu poti sa spui ca ai o carie si trece. Din contra, cu cat trece timpul se agraveaza”, subliniaza Alina Tiplea, unul dintre fondatorii Merci Charity, intr-un interviu acordat Ziare.com.
Povestiti-ne mai intai ce gasiti in satele prin care mergeti. Cum reactioneaza copiii?
Excelent. Sunt foarte receptivi. Sa stiti ca medicii ne spun ca atunci cand se intorc de la sate le este foarte greu sa interactioneze cu copiii de la oras veniti la cabinet. Copiii de la sat au frica, dar se asaza pe scaun, stau foarte cuminti si imediat poti sa le repari dintisorii, pe cand la oras mai e si parintele, pana il convinge pe copil si il mobilizeaza sa se aseze pe scaun dureaza o jumatate de ora etc. Ne place sa lucram la sat. Cred ca am avut o data intr-o ora 7 copii rezolvati, a fost un record.
Insa, din pacate, la sate cel mai des copiii nu sunt invatati sa se spele pe dinti si sufera din cauza asta, pentru ca au probleme stomatologice. Lipsa de educatie si lipsa de bani sunt cauzele majore.
Discutam, desigur, si cu parintii. Cred ca majoritatea nu inteleg cat de important este sa te speli pe dinti, chiar daca e vorba despre dinti de lapte, de exemplu. Ei cred ca, daca sunt de lapte, oricum ii schimba copilul, asa ca si daca sunt stricati nu ar fi ceva grav. Nu se gandesc ca poate fi afectat dintele permanent.
Mai e desigur si lipsa de bani, pentru ca prioritatile sunt altele: ‘Ce mancam?’ vs ‘O pasta si o periuta noua, schimbata poate la trei luni’.
Insa, medical vorbind, situatia este dramatica. Sa va dau ca exemplu ultimul sat in care am fost: din 88 de copii doar 2 fusesera la stomatolog si asta pentru ca era vorba despre niste urgente, nu pentru ca vreun parinte si-ar fi dus copilul la control preventiv.
Sunt foarte putini copiii care nu au carii si majoritatea pentru ca sunt norocosi, nu neaparat pentru ca si-ar ingriji dintii foarte bine.
Între școală și viața reală
Se apropie prima zi de şcoală, iar stresul începutului se manifestă atât pentru copii, cât şi pentru părinţi.
De câte ori părinţii nu-şi ameninţă, pur şi simplu, copilul care încă se mai bucură de răsfăţ la grădiniţă: „De la toamnă, gata, la şcoală, vezi tu!“.
Psihologul şcolar Mişu Slătculescu spune că atitudinea de acest gen ţine foarte mult de educaţia părinţilor, dar că, cei mici sunt, alături de învăţător, mult mai în siguranţă decât ne-am putea închipui, chiar şi cei care ajung să se teamă de şcoală, sub presiunea unor astfel de replici. Altele, însă, sunt greşelile din educaţie care îi frânează, pur şi simplu, pe cei mici.
Mișu Slătculescu, psiholog
„Părinţii îi leagă la şireturi până la 7-8 ani, de exemplu, sunt abilităţi care trebuiesc făcute, sunt elementele de suport pentru motivaţia intrinsecă de mai târziu, încurajează-l să facă el asta devreme. Pe de altă parte, sunt alte greşeli. Copiii sunt şantajişti, iar părinţii cedează. Lipsa de consecvenţă e o mare greşeală. L-am pedepsit acum, nu sunt consecvent, la trei zile l-am iertat şi s-a şters tot ce s-a făcut înainte. Copilul trebuie să înţeleagă că el trebuie să-şi câştige existenţa efectiv făcându-şi sarcinile şi că în cazul în care nu le execută sunt şi consecinţe, şi dacă părinţii nu sunt consecvenţi în treaba asta, copilul n-o să înţeleagă niciodată“, ne sfătuieşte psihologul.
„«Şansa» ca băieţii, în special, să intre în anturaje care lasă de dorit este mare“
Oricât de greu ni se pare să nu greşim în educaţia unui copil mic, problemele se complică pe măsură ce copiii cresc. E important să-i oferi liberate, însă e greu să cunatifici cât e prea mult. Psihologul ne sfătuieşte ca dincolo de încrederea cu care l-am învestit pe copil să încercăm să ţinem lucrurile sub control, prin metode cât se poate de la îndemână. „Să cunosc prietenii copiilor, în felul ăsta ai şansa ca ei să nu-ţi intre în anturaje. Îi chemi acasă, îi spui copilului tău – «Invită-ţi prietenii!». Dacă nu faci treaba asta, mai ales după clasa a V-a, «şansa» ca băieţii, în special, dar şi fetele, să intre în anturaje care lasă de dorit este mare. Urmărirea timpului petrecut pe Internet este o altă temă pentru părinţi. Iar părintele nu poate controla ce, cine, cu cine, trebuie instruit copilul, vizavi de ce pericole există, ce site-uri, cum pătrund în intimitate; părinţii să facă apel fie la psihologi, fie să intre pe site-ul Ministerului de Interne, spre exemplu, unde am văzut filmuleţe foarte interesante cu privire la tot felul de capcane de pe Internet. Cum intră în capcane copiii, cum pot fi hărţuiţi, filmuleţe din care părinţii se pot informa şi le pot arăta şi copiilor, să le vadă“, ne mai sfătuieşte psihologul.
Începem, de altfel, să lucrăm la creşterea încrederii în el a celui mic de foarte devreme. Un pas înainte ar fi să-l lăsăm, încă de pe la doi ani, dacă nu am făcut-o mai devreme, să doarmă singur în cameră, dacă ne permit condiţiile să-i amenajăm propria cameră. Un altul ar fi să-i permitem să meargă singur la şcoală, dacă şcoala este în apropiere, încă de pe la sfârşitul clasei pregătitoare. Tot de mic va trebui, însă, să fie conştient şi de limite.
„În momentul în care te dezamăgeşte, atunci îi pui limite. Părintele îi pune limite atunci când este dezamăgit, când părintele nu e dezamăgit, atunci el are mai multă libertate, asta înţelege copilul“, explică psihologul.
Tot pentru a căpăta încredere în el, foarte de folos sunt prezenţele în tabere, încă de la clasele mici. „E ca şi cum îl laşi singur acasă. Dar, în general, e bine să-l ai sub supraveghere până la clasa a VI-a – a VII-a. Totul se face sub supraveghere, până când capătă încredere. (…)Tu îl ţii sub supraveghere, dar îl pui pe el să facă, iar după un timp, verifici finalităţile. Întotdeauan trebuie să controlezi finalităţile. «Uite, faci asta, dar vreau să văd şi eu rezultatul!“, le verifici, ăla nu e un control. Oricum copilul îl înveţi să-ţi ceară imediat ajutorul când se împotmoleşte în ceva şi-i spui – «Ajutorul mi-l ceri mie, doamnei învăţătoare, psihologului…»“, spune specialistul.
“Pudism, neîncredere, anxietate… Suntem un stat cu multe prejudecăți”
O altă etapă dificilă pentru copii este cea a pubertăţii şi adolescenţei. Au nevoie de confirmări, de certitudini, de înţelegere şi mai ales de a şti ce se întâmplă cu ei, cu corpul lor, lucru din ce în ce mai dificil de oferit astăzi de către şcoală şi chiar de membrii familiei, care fie nu sunt pregătiţi să gestioneze aceste perioade, fie îi împiedică propriile experienţe. Este, însă, momentul în care, foarte-foarte uşor, se strecoară neîncrederea, chiar dacă cel mic avea profilul unui învingător.
„Neîncrederea apare în pubertate şi se prelungeşte în adolescenţă. Fetele scapă de ea pe la 18-19 ani, băieţii, nu, la ei poate să ajungă şi la 28-29 de ani. Cum dispare încrederea de la clasa a IV-a către clasa a V-a? Apare fenomenul de pudism. Ei, acesta îţi ia din încredere – «să nu se vadă că… ». Pudismul ăsta începe să sape, uşor-uşor, şi la celelalte elemente, chiar dacă este olimpic la matematică, sau la română sau la ce-o fi. Îi dă o formă de timiditate a necunoaşterii a ceea ce se întâmplă cu organismul lui, iar cu acest pudism nu te poţi lupta, pentru că noi suntem un stat cu prejudecăţi foarte multe. Te uiţi la cei din străinătate că la ei nu e atât de amplificat de stereotipuri şi prejudecăţi. Îşi pune amprenta şi pe componentele celelalte, pentru că are legătură cu eul tău, şi îţi sapă tot. Oare e bine? Apare ascunzişul faţă de adult şi aşa mai departe, dacă e educat cum trebuie, poate să-ţi ceară… Dacă nu eşti pregătit, ca părinte, apelează la specialişti. Mămicile le învaţă pe fete fel de fel de lucruri – «ai grijă dacă se întâmplă în timpul orei…» – bagă frica şi anxietăţile în ele“, a mai punctat psihologul Mişu Slătculescu.
sursa: Adevărul.ro
Viorel Cosma despre Dinu Lipatti
George Enescu a crezut întotdeauna în destinul componistic al lui Dinu Lipatti, părintele Oedip-ului considerând că l-a descoperit pe cel mai talentat compozitor român din generația lui.
“Enescu a cântat cu Dinu Lipatti, l-a luat sub aripa sa. Pentru că, din punct de vedere componistic, Dinu Lipatti avea un cuvânt mare de spus și Enescu credea — în clipa când, la vârsta de numai 17 ani, acesta a produs acea suită pentru orchestră ‘Șătrarii’ — că l-a descoperit pe cel mai talentat compozitor român din generația lui. Sigur, maestrul Mihail Jora, care era în cercul lui George Enescu, i-a dirijat lucrarea la Filarmonică.
N-aș putea să spun că ‘Șătrarii’ este o capodoperă. Chiar dacă a luat în 1934 premiul I de compoziție George Enescu, când era deja, la doar 17 ani, deținătorul unei mențiuni și al unul premiu al II-lea Enescu. Trei premii de compoziție, legate toate de George Enescu. Era speranța acestuia că trebuie să se ducă mai departe”.
El consideră că Lipatti “a fost totuși sufocat de pian”, fapt ce l-a împiedicat să-și desăvârșească opera de creație.
“Din păcate, nu a avut norocul să trăiască spre a da compozițiile pe care Enescu le aștepta, dar, în ceea ce privește pianul, a putut să răspundă și, bineînțeles, aș putea spune astăzi, când am cunoscut bine creația lui Dinu Lipatti, că el a fost totuși sufocat de pian. Concertele pentru pian la două piane, toată creația universală pe care el o cânta, totul s-a îndreptat spre pian, care a început să-l sufoce și s-a ocupat, mult, mult prea puțin de compoziție”, a spus muzicologul.
Pianul îi “răpea” tot timpul lui Lipatti, iar din punct de vedere componistic a lăsat o operă neterminată.
“Din păcate, are foarte multe opere neterminate, iar lucrările care sunt, majoritatea, și fundamentale sunt cele dedicate pianului: Dansurile românești pentru pian și orchestră, Două dansuri în stil popular român pentru două piane, Trei dansuri populare românești pentru două piane, Dansuri românești, în 1943, tot pentru două piane”, a explicat acesta, menționând că preferința lui Dinu Lipatti pentru două piane era datorată faptului că soția acestuia, Madeleine Cantacuzino, era, la rândul ei, pianistă.
Deși în toată istoria muzicii românești avem puțini compozitori care încă din copilărie au putut “să dea lucrări”, Dinu Lipatti a contrazis această regulă.
Iosif Paschill
“Ei erau mai mult instrumentiști. Sclipeau la o vârstă timpurie și sigur că făceau mare lucru. Dar eu am avut norocul să-l cunosc pe pianistul și compozitorul Iosif Paschill. A intrat și la mine în casă, a cânta pe pianul meu din strada Carol Davila și, în acest context, el mi-a spus că Dinu avea cinci ani când a compus. Nu știa să scrie note și n-a putut să-și noteze compozițiile. Iosif Paschill mi-a cântat suita pe care Dinu Lipatti a scris-o la vârsta de cinci anișori. Aici era, iarăși, una din problemele care l-au făcut pe Enescu să creadă că l-a descoperit pe compozitorul de mâine al muzicii și al școlii românești. Sigur că erau lucrări mai mult de familie, pentru că avea ‘Cântec pentru mama mare’, un ‘Cântec pentru bona din casă’, ‘Marșul ștrengarilor’. Erau compoziții mai mici. Dar absolut pe toate Iosif Paschill le cunoștea și mi le-a cântat cu o dragoste care arăta cât de mult a fost legat de acest copil la vârsta de cinci ani”, a adăugat Cosma.
Dinu Lipatti rămâne unic în arta interpretativă a pianului, prin respectul absolut al partiturii, perfecțiunea tehnicii interpretative și originalitatea concepției artistice.
Cosma a mărturisit că a trăit cu emoție moartea prematură a lui Lipatti, asistând la nașterea gloriei postume a artistului.
Anna Lipatti, pe 3 decembrie 1950, alături de trupul neînsuflețit al fiului său drag
“Între noi a fost a fost o diferență mică. Șase ani, atâta ne-au despărțit. Eu eram la Conservator în ultimul an, când Dinu Lipatti moare, la vârsta de 33 de ani, în 1950. Ei bine, în mijlocul nostru, al oamenilor din Conservator și al profesorului lui fundamental care a fost Jora, toată lumea spunea: ‘Băgați de seamă că abia acum se va vorbi în toată lumea despre Dinu Lipatti!’ Noi, la vremea aia, bineînțeles spuneam: ‘Dom’le, încearcă să-l ridice în slăvi!’. Dar cum să ridice un om când nu mai există? Un interpret când moare dispare totul. Ei bine, discurile și înregistrările lui Dinu Lipatti au devenit modele internaționale de interpretare pianistică. Atât de riguros era în tot ceea ce făcea la pian, atât de mult se chinuia aproape pentru un singur pasaj, pentru o singură măsură ca să poată să fie perfect. Aceste lucruri l-au făcut să devină modelul definitoriu în pianistica universală. Toți marii pianiști care au urmat după ’50 făceau trimitere la interpretările lui Lipatti”, a spus muzicologul.
Cosma a amintit că în 1990 a înființat Fundația ‘Dinu Lipatti’. “Găsisem o bancă având un spațiu generos pentru concerte, care putea să primească cam între 150-200 de auditori”, a precizat acesta, punctând că respectiva fundație a promovat creația și activitatea lui Lipatti, dar și conștiința “pe care trebuie s-o avem cu toții după dispariția acestui talent extraordinar”.
Este necesară reeditarea tuturor discurilor Dinu Lipatti și interpretarea lucrărilor sale ca și a operei critice și eseistice.
“Într-un moment în care toată lumea credea că Dinu Lipatti va fi lăsat în plata Domnului pentru a vorbi discurile și înregistrările, în jurul numelui marelui artist încep să se facă simpozioane naționale, internaționale, concursuri ‘Dinu Lipatti’ și aceste societăți încearcă să-i perpetueze numele. Sigur că ar trebui să facem mai mult. Dar avem atât de mulți compozitori pentru care nu se face nimic…. Lipatti are o faimă internațională pozitivă pentru toată școala românească de pian”, a declarat Viorel Cosma.
În opinia sa, după moartea lui Lipatti, a fost adusă în prim-planul artei interpretative internaționale exigenta profesoară de pian Florica Musicescu. “A început să fie chemată în toate marile jurii internaționale de pian, pentru că se spunea: ‘S-o aducem pe profesoara lui Dinu Lipatti’. Adică, prestigiul acestuia de după moarte era atât de mare, încât profesoara lui de pian era socotită un Dumnezeu al claviaturii”, a spus muzicologul.
Viorel Cosma a subliniat că este necesară reeditarea tuturor discurilor Dinu Lipatti și interpretarea lucrărilor sale ca și a operei critice și eseistice, în care poate fi descifrată concepția despre muzică a marelui artist.
Pianistul și compozitorul de reputație mondială Dinu Lipatti s-a născut la 19 martie 1917, la București. A fost unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului al XX-lea. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1997). Este considerat a fi cel mai important pianist român.
Potrivit “Dicționarului de mari muzicieni” — Univers Enciclopedic (2006), la vârsta de 11 ani devine elev al Conservatorului din București (1928-1932), unde lucrează, pe lângă Florica Musicescu (pian), cu Mihail Jora (armonie, contrapunct, compoziție), perfecționându-se apoi la “Ecole normale de musique” din Paris (1934-1939), cu Alfred Cortot și Yvonne Lefebure (pian), Paul Dukas și Nadia Boulanger (compoziție), Charles Munch și Diran Alexanian (dirijat).
A desfășurat o bogată activitate componistică și concertistică atât în țară, cât și peste hotare. În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public.
În 1944, a fost numit profesor de pian la clasele superioare și de virtuozitate ale Conservatorului din Geneva (1944-1949).
A fost membru al Asociației internaționale a criticilor din Paris (1939), fiind un cronicar muzical apreciat în epocă. A fost distins cu Mențiunea I (1932), Premiul II (1933) și Premiul I (1934) de compoziție “George Enescu”, cu Premiul II la Concursul internațional de pian de la Viena (1933) și cu Medalia de argint a Republicii Franceze pentru compoziție (1937).
În muzica sa, Dinu Lipatti a acordat un mare spațiu pianului, ca instrument solistic, acordându-i ample pasaje de virtuozitate: Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de coarde (1936); Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră (1938); Concert pentru orgă și pian (1939), cu schițe de orchestrație; Trei dansuri românești pentru pian și orchestră (1945). De altfel și muzica de cameră pe care a scris-o este rezervată în mod deosebit instrumentului său: Sonată pentru pian (1932); Sonatină pentru pian și Vioară (1933); Fantezie pentru pian. vioară și violoncel (1936); Nocturnă pentru pian (1937); Suită pentru două piane (1938); Două dansuri în stil popular românesc pentru două piane (1939); Trei nocturne pentru pian (1939); Fantezie pentru pian (1940); Sonatina pentru mâna stângă pentru pian solo (1941); Trei dansuri românești pentru două piane (1943).
Dinu Lipatti este semnatarul unor remarcabile cadențe pentru concertele pentru pian în re minor (1936), mi bemol major, pentru două piane (1938), si bemol major (1944) și do major (1945) de Mozart și pentru Concertul în re major pentru pian de Haydn (1944), de asemenea realizând și transcripții ale unor lucrări de Bach, Scarlatti etc.
A murit la 2 decembrie 1950, la Geneva, Elveția.
Mitul programei școlare încărcate
Cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Laura Capiţa a explicat Mediafax de ce ne poate fi frică de programa şcolară și de ce considerăm că este prea încărcată.
Reporter: Programe prea încărcate, lucruri inutile. De ce nu scăpăm de vechituri, de balast?
Laura Capiţa: Textul programelor şcolare are un caracter tehnic, însemnând o structură care necesita un tip specific de lectură, incluzând aici şi termenii specifici în care sunt redactate. Acest text răspunde mai multor întrebări, dintre care, cele mai importante sunt DE CE, CE şi CUM se studiază un domeniu de cunoaştere şcolară. Dacă textul răspunde acestor întrebări, atunci este un text clar, dar mai ales aplicabil la clasă.
“Părinţii, elevii şi chiar profesorii citesc programa prin lentila examenelor”
Pe de altă parte, trebuie să acceptăm că mitul programelor încărcate este întreţinut de două aspecte care au legătură cu textul programelor: relaţia cu manualele şi cu evaluarea, mai ales acea evaluare cu miză mare, legată de examene şi certificări. Părinţii, elevii şi chiar profesorii citesc programa prin lentila examenelor. Obiectele de studiu incluse în evaluări de acest fel sunt atent monitorizate – cât din ceea ce se învaţă se şi evaluează este o întrebare care apare frecvent. Şi, la fel de frecvent De ce să învăţăm ceea nu se cere la evaluare ?
Cât priveşte manualele, acestea pot amplifica o anumită critică adusă programelor, mai ales atunci când legăm conţinutul lor de viaţa de zi cu zi. Publicul are mai mult contact cu manualele, sunt texte mai accesibile şi la îndemână. De aceea, sunt frecvente situaţiile când critica adusă manualelor este extinsă asupra programelor.
“Se solicită din partea profesorilor adecvarea lor la specificul elevilor, alegerea unor teme sau activităţi care sunt semnificative din perspectiva învăţării sau al relevanţei pentru elevi”
Reporter: Sunt profesorii neputincioşi în faţa programelor?
Laura Capiţa: Dacă ar fi să comparăm textul programelor din România cu cel al programelor din alte ţări am constata că ale noastre, în linii mari, nu sunt mai bune sau mai rele decât ale altora. Dar ceea ce diferă mult este modul în care programele sunt puse în act, sunt însufleţite, să spunem, prin ceea ce se întâmplă în clasă. Fiind un text cu caracter normativ, ele constituie reperul cel mai important al activităţii la clasă. Dar dacă citim textele, vom vedea numeroase situaţii în care se solicită din partea profesorilor adecvarea lor la specificul elevilor, alegerea unor teme sau activităţi care sunt semnificative din perspectiva învăţării sau al relevanţei pentru elevi. Deci profesorii mai degrabă au un grad mare de libertate de opţiune, iar unii dintre ei nu au curajul de a-şi asuma această libertate. Putem încerca să facem o legătură a programelor cu un anumit stil de predare, dar cred că fiecare profesor îşi poate adecva modul de raportare la programele şcolare.
“Cei care elaborează programele lucrează ca o comunitate de învăţare şi acest lucru reprezintă un efect secundar benefic”
Reporter: Oamenii care fac programele sunt rupţi de realitatea scolii?
Laura Capiţa: Susţin ideea curriculum-ului (fie că vorbim de plan de învăţământ sau de programe şcolare) ca bun public şi sunt numeroase argumentele. Grupurile de lucru includ profesori recunoscuţi la nivelul comunităţilor profesionale – cele mai noi asemenea grupuri s-au realizat în urma unei selecţii bazate pe criterii riguroase. În plus, textele programelor sunt supuse dezbaterii, iar modificarea textelor iniţiale, astfel încât să se valorifice rezultatele dezbaterii este deja o practică. De cele mai multe ori, cei care elaborează programele lucrează ca o comunitate de învăţare şi acest lucru reprezintă un efect secundar benefic.
Lipseşte o mai mare comunicare cu publicul larg, este adevărat. Aici sunt multe de făcut în continuare.
Cine este Laura Capiţa:
Poziţia prezentă: cercetător ştiinţific II în cadrul Laboratorului Curriculum (din 1990)
Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie-Filosofie, specializarea Istorie-Filosofie (promoţia 1988). În anul 2002 a obţinut titlul de doctor în Ştiinţele Educaţiei cu teza Metodologia proiectării curriculumului. Aplicaţii la domeniul învăţării ştiinţelor sociale (coord. Prof. univ. dr. Dan Potolea).
Experienţă profesională: a predat istorie, geografie şi discipline socio-umane la nivel gimnazial şi liceal până în 1990, când a devenit cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. A coordonat practica pedagogică, seminariile şi, ulterior, cursul de Didactica istoriei la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A participat la activităţi de elaborare a curriculumului naţional pentru istorie, a fost secretar ştiinţific al Consiliului Naţional pentru Curriculum şi a coordonat activitatea laboratorului Curriculum pentru o perioadă de timp. A participat ca expert în proiecte ale Consiliului Europei în domeniul istoriei şi al formării profesorilor.
Domenii de competenţă: expertiză şi consultanţă în domeniul Curriculumului naţional din învăţământul preuniversitar; cercetări în domeniul curriculumului; cercetarea manualelor şcolare; proiectare, expertiză şi evaluare în domeniul Curriculumului naţional – istorie şi istoria şi tradiţiile minorităţilor; didactici ale istoriei; formarea iniţială şi continuă a profesorilor care predau istorie.
sursa: MEDIFAX; autor: Eugen Istodor
Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc
O idee fixă face ravagii. Astăzi este rău. Ieri a fost bine. Da, Epoca de aur a învăţământului românesc nu a existat şi nici nu va veni curând. Ştiţi ce înseamnă cu adevărat ”Epoca asta de aur” care ne bântuie-stafie? Comunismul a alfabetizat poporul, adică le-a dat democratic idei, litere şi cifre pentru a sluji utopia lui Lenin, Stalin, Ceauşescu.
Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire.
Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, pentru ziarul Gândul.
Reporter: Când începe “Epoca de aur”?
Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.
Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?
Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.
Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.
Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.
Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.
Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?
În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).
Citește articolul integral, aici.
Alfabetizarea tehnologică, la fel de importantă ca scrisul
Educarea gândirii computaționale și a abilităților în domeniul IT ar trebui să fie materii obligatorii pentru copiii de toate vârstele, începând cu cei de grădiniță, susține Daniela Rus, director al laboratorului CSAIL, într-un interviu acordat revistei Forbes.
Pentru aceasta este necesară identificarea modalităților de predare adecvată a principiilor din IT&C, astfel încât elevii să poată observa cum stăpânirea acestui domeniu le conferă “putere”, este de părere directorul laboratorului CSAIL (Computer Science and Artificial Intelligence Laboratory) din cadrul prestigiosului MIT (Institutul de Tehnologie din Massachusetts).
“Îmi place să mă gândesc la (stăpânirea n.r) tehnicii de calcul ca la o superputere care îți permite să explorezi și să interacționezi cu lumea în niște modalități cu totul noi”, susține Daniela Rus care este prima femeia director al celui mai important laborator de cercetare din cadrul MIT.
Pe măsură ce din ce în ce mai multe locuri de muncă necesită folosirea calculatoarelor în modalități tot mai complexe, reducerea decalajului în procesul de predare a cunoștințelor de bază în domeniul informatic devine imperativă. Dezvoltarea unor astfel de abilități, este de părere cercetătoarea româncă, depășește paradigma “a învăța să programezi” și deschide o paradigmă mai largă: “programezi pentru a învăța”. “Astfel de abilități (de programare n.r.) nu sunt un scop în sine, însă deprinderea lor îți permite să vezi altfel lumea”, a subliniat ea.
Tehnologia de calcul trebuie integrată din ce în ce mai mult în programul de învățare al copiilor, cu atât mai mult cu cât, pe lângă deprinderea abilităților necesare în domeniul IT&C, ea deschide și noi modalități de abordare pentru științele “clasice”, pentru fizică, geometrie sau pentru istorie și științele naturii.
“Activitatea mea este pe de-o parte motivată de convingerea că fiecare trebuie să știe cum să rezolve o problemă folosind calculatorul. Ani de zile s-a vorbit despre creșterea gradului de accesibilitate a calculatoarelor, cu scopul ca, în cele din urmă, fiecare copil să aibă un laptop. Copiii sunt însă și mai atrași de roboți decât de calculatoare și cred că roboții, mai mult decât orice altceva, îi pot ajuta pe elevi să învețe geometrie, fizică, programare și multe alte lucruri. Alfabetizarea tehnologică este la fel de importantă ca scrierea, cititul și matematica de bază. Ne dorim să le trezim copiilor interesul și pasiunea pentru robotică încă de la vârste fragede, pentru a deveni inovatorii de mâine”, a mai susținut ea.
În afara proiectelor de pionierat în domeniile informaticii și roboticii, laboratorul condus de Daniela Rus are și ambiția de a cuceri inimile tinere și de a deschide noi universuri de cunoaștere pentru copii. În acest scop CSAIL a lansat, printre altele, un eveniment anual de popularizare a informaticii, “Hour of Code” (Ora de programare) în care aproximativ 200 de elevi de la școli publice americane fac cunoștință cu o parte dintre proiectele derulate în cadrul laboratorului.
Obiectivul principal al laboratorului condus de Daniela Rus este de a dezvolta știința autonomiei în robotică, de a perfecționa tehnologiile care le permit roboților să colaboreze între ei cu niveluri cât mai ridicate de autonomie care să facă posibilă ducerea la bun sfârșit a unor sarcini din ce în ce mai complexe, fără necesitatea unui supervizor uman. Progresele înregistrate în ultimii ani ne apropie de momentul în care interacțiunea cu roboți va fi la fel de banală precum este interacțiunea cu telefonul mobil. Spre exemplu, dezvoltarea tehnologiei de imprimare 3D poate însemna apariția unor roboți ieftini și ușor de produs ce vor fi accesibili tuturor.
“Folosind materiale simple, așa cum este plasticul și hârtia, am demonstrat că putem produce roboți funcționali care practic ies singuri direct din imprimantă”, a mai susținut ea.
Născută la Cluj în 1963, Daniela Rus a primit titlul de “Profesor Andrew și Erna Viterbi” al Departamentului pentru Inginerie Electrică și Informatică (EECS) în cadrul MIT. În 2002 a devenit membră a MacArthur Fellowship (“Genius Grant”). Director al Distributed Robotics Lab. tot din cadrul MIT, Daniela Rus a devenit și prima femeie director al CSAIL.
CSAIL din cadrul MIT este cel mai mare laborator universitar din lume. Mai mult de 250 de companii își au originile în această prolifică pepinieră a inteligențelor, printre care Akamai, iRobot, 3Com sau Meraki. Activitățile de cercetare desfășurate în cadrul CSAIL sunt împărțite în șapte domenii de interes: Inteligență Artificială (AI), Biologie computațională, Grafică, Limbaj și învățare, Teorie de calcul, Robotică și Sisteme.
Ambiția laboratorului CSAIL, după cum precizează Daniela Rus în interviul oferit revistei Forbes, este de a “inventa viitorul tehnologiei de calcul”. “Dorim să folosim informatica pentru a rezolva probleme majore în domenii precum medicina și educația, de la obținerea unor instrumente mai bune de diagnoză medicală și de la perfecționarea automobilelor autonome, până la a-i inspira pe copii să învețe programare”.
Dictatura informației. Interviu John McAffe
Unul dintre cei mai interesanţi oameni din domeniul tehnologiei informaţiilor, a acordat un interviu ziarului Epoch Times în care ridică probleme pe cât de greu de observat pe atât de importante, care ne privesc pe toţi.
John McAfee nu este în niciun fel un om obişnuit. Iniţial un computer geek – este cel care a creat primul program antivirus din lume, VirusScan, în 1987 – este un apropiat al străzii şi al oamenilor de rând, dar şi un apărător al adevărului.
După 2008, când compania sa a fost în mod ciudat cumpărată de Intel – firmă care producea cipuri la urma urmei – McAfee s-a retras în Belize, unde şi-a văzut de viaţă şi de bruma de avere pe care reuşise să o strângă.
Cu toate acestea, caracterul său neobişnuit – de personaj de film – dar şi circumstanţele bizare ale lumii care ne învăluie pe nesimţite – i-au pregătit un rol aparte. Vlăjganul a revenit în atenţia mass media în 2012 – când a fost forţat să fugă de poliţie în Belize – după un şir de întâmplări scoase parcă dintr-un roman conspiraţionist. McAfee nu s-a potolit, devenind, în ultimii ani, un avertizor asupra bătăliilor ascunse care se dau adânc în sânul industriei de informaţii.
McAfee descrie o imagine tristă a modului în care permitem tehnologiei să ne erodeze treptat intimitatea şi, împreună cu aceasta, cele mai fundamentale libertăţi.
„Oamenii nu înţeleg adevăruri fundamentale legate de confidenţialitatea datelor”, a declarat fondatorul companiei McAfee Associates, într-un interviu cu ziarul Epoch Times. „Guverne, companii de telefonie şi Google ar dori ca noi să credem că dacă nu avem nimic de ascuns atunci nu avem de ce să ne temem. Aceasta este o înţelegere foarte naivă a intimităţii”.
Încrederea este temelia societăţii
„Când mergi la magazinul alimentar şi întâlneşti un vânzător nou, îi povesteşti tot ceea ce ai făcut cu o noapte în urmă?” întreabă McAfee. „Dar despre problemele cu banca? Sau despre ipoteca pe casă?
Când ieşi din magazin, poate te întâlneşti cu o cunoştinţă şi poate vei intra în vorbă povestind despre familie. Dar nu-i vei divulga informaţiile personale pe care le-ai divulga unui prieten apropiat”, a indicat McAfee.
„Avem o structură socială, o ordine şi un proces pentru aceste interacţiuni şi ele implică alegeri foarte limitate”, a declarat McAfee.
Avem mai multă sau mai puţină încredere în persoanele pe care le întâlnim, iar cantitatea de informaţii personale pe care le divulgăm diferă în funcţie de gradul de încredere în interlocutor. Intimitatea, a declarat el, este construită pe „deciziile şi acţiunile constante pe care fiecare dintre noi le ia de mii de ori pe zi”.
McAfee consideră că intimitatea este „liantul care ţine unită societatea noastră”. Există înţelegerea că, atunci când divulgăm fiecare detaliu despre noi – faptele noastre bune şi cele rele, toate viziunile noastre politice, toate gândurile şi opiniile noastre – nu similarităţile ar fi cele care ne-ar ţine uniţi ci, mai degrabă, diferenţele.
Rasa umană tinde să fie la fel de plină de prejudecăţi pe cât este de îngăduitoare. Dacă oamenii ar şti faptele greşite, trădările şi gândurile negative ale tuturor celor din jurul lor, ar putea izbucni revolte pe stradă.
„Noţiunile negative sunt cele care au nevoie de intimitate pentru a putea avea o societate ce funcţionează fără probleme”, a precizat McAfee.
Ideea că răspândirea informaţiilor şi ideilor pe Internet va ajuta oarecum oamenii să se înţeleagă mai bine s-a dovedit falsă prin dezbinarea generată. „Tocmai am avut revolte electorale pe străzi. Contează acel dialog? Nu”.
McAfee consideră că oamenii au tendinţa să judece şi sunt fixaţi pe opiniile lor. „Dacă îmi place [Donald] Trump, atunci nu poţi să îmi spui nimic despre Hillary Clinton care să îmi schimbe punctul de vedere”.
El a declarat că realitatea diferă de viziunea optimistă conform căreia schimbul de informaţii despre noi înşine pe Internet poate înlătura neînţelegerile. „Toate aceste speranţe în ceea ce priveşte tehnologia nu cred că se vor realiza”.
Pe măsură ce oamenii îşi divulgă ideile personale mai profunde, cei care au puncte de vedere diferite se vor simţi deseori ofensaţi. Destăinuirea informaţiei, în acest caz, duce la apeluri pentru cenzurarea online a punctelor de vedere şi a informaţiilor rivale. Recenta campanie desfăşurată de Twitter împotriva comentatorilor politici din dreapta alternativă ar putea fi considerată un precedent îngrijorător.
Citește mai multe, aici.
Darius Stănescu, elevul care foloseşte Facebook în limba latină
Elev al liceului Gheorghe Şincai Bucureşti, Darius Stănescu are o pasiune rară pentru ziua de astăzi: limba latină. Despre latină și cultură, într-un interviu MEDIAFAX.
Reporter: De ce latina?
Darius Stănescu: Fiindcă face parte din limbile clasice şi este ştiut faptul că bazele unei culturi solide se pun însuşindu-ţi aceste limbi datorită cărora ai acces la marea cultură. Filosofii europeni precum Immanuel Kant şi Arthur Schopenhaur, ca să numesc doar doi dintre ei, studiaseră latina şi greaca, necesare pentru un om de cultură.
În primul rând, îmi place sa învăţ limba latină fiindcă e sonoră, expresivă, eufonică, grea de sensuri, frumoasă. Doar ascultaţi puţin: “Nihil sine Deo”; “nulla dies sine linea”; “labor omnia vincit”, dar şi…”Amor vincit omnia”. Sau…”Cras do, non hodie, sic nego cotidie” – spune zgârcitul, ignorând „vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Dacă par subiectiv, chem în sprijin pe poetul Nichita Stănescu, iubitorul cuvintelor şi al „necuvintelor”, care spunea: „Limba latină este cea mai frumoasă limbă din lume. Limba română este copilul ei. Scriu poezie, ca să-mi explodeze creionul de frumuseţe lingvistică”.
În al doilea rând, studiul culturii si civilizaţiei latine mă ajută fără îndoială, la dezvoltarea culturii generale. Deşi e considerată o “limbă moartă”, ea dăinuie în continuare prin intermediul vorbitorilor de limbi romanice. În consecinţă, aşa cum a spus filologul Maria Pârlog, “studiul limbii latine are o deosebită importanţă nu numai pentru că prin această limbă s-a transmis timpurilor moderne cultura antichităţii greco-romane, ci şi pentru că este calea firească de cunoaştere a evoluţiei limbii române şi instrumentul indispensabil pentru însuşirea ei pe baze ştiinţifice. Nu se poate concepe astăzi un filolog care sa nu cunoască regulile de bază ale gramaticii latine.”
Eu învăţ limba latină pentru nevoile mele spirituale, nu pentru a scrie sau a vorbi latineşte. Limba latină îmi îmbogăţeşte cunoştinţele lingvistice, istorice şi literare şi mă ajută să cunosc cultura şi civilizaţia romană, şi să înţeleg limbile romanice. Limba latină contribuie la formarea raţionamentului. Studiul ei confera o anumită disciplină spirituală.
Reporter: Cum ai învăţat latina?
Darius Stănescu: Şcolar în clasele primare, auzeam pe adulţii din familie şi pe prietenii lor cultivaţi citind din poeţii latini sau folosind expresii latineşti care se potriveau perfect anumitor situaţii; nu rămâneam indiferent, întrebam şi fiecare dorea să mă lămurească, de unde deduceam că ei toţi îndrăgeau limba-mamă a limbii române.
În clasa a VIII-a m-am întâlnit cu limba latină, care a devenit personaj principal în viaţa mea, schimbând traiectoria planurilor de studiu – de la ştiinţele exacte către filologie, în special spre limba latină. Nu mi-a fost greu sa învăţ limba latină, deoarece limba română e continuatoare a latinei populare vorbite în Dacia şi în nordul Peninsulei Balcanice. Structura gramaticală a limbii noastre, sistemul ei fonetic, precum şi o bună parte din lexic sunt latineşti, păstrând în chip uimitor asemănarea cu limba latină. Materialul brut al unei limbi sunt cuvintele. Deoarece gramatica arată cum se formează şi se dezvoltă gândirea cu aceste cuvinte, ea este arhitectura limbii. Flexiunea (declinarea şi conjugarea) formează temelia acestui edificiu gramatical. Acest lucru este valabil în toate limbile flexionare, dar în mod cu totul deosebit în limba latină. De aceea prima mea grijă cand am învăţat limba latină a fost cunoaşterea perfectă a declinărilor şi conjugărilor. Fără acestea n-aş fi putut traduce nimic, iar studiul sintaxei ar fi fost zadarnic.
Limba latină are un sistem gramatical flexibil extins care operează în general prin adăugarea unor terminaţii la un radical fix. Există cinci declinări ale substantivelor şi patru conjugări ale verbelor. Sunt şase cazuri ale substantivelor în limba latină, din care cinci le întâlnim în limba română. Limba latină are în plus cazul ablativ. În limba română nu se poate forma o frază fără întrebuinţarea obligatorie a elementelor latineşti. Sunt multe prepoziţii şi conjuncţii moştenite din latină. Tot latineşti sunt şi toate cuvintele interogative la care răspundem când construim o frază. Terminaţii latineşti („-e”, „-i”, „-uri”) sunt folosite pentru exprimarea pluralului în limba română. Tot latineşti sunt desinenţele verbale prin care se deosebesc persoanele care fac acţiunea sau sufixele prin care se deosebesc diversele timpuri în limba română. Deoarece mi-a plăcut gramatica limbii latine, eu am învăţat-o uşor şi o consider ca Titu Maiorescu: „Ceea ce este propriu limbii latine şi o înalţă deasupra altora este simplitatea şi regularitatea gramaticii. Gramatica latină parcă ar fi granit turnat, este unică între gramatici şi va rămâne, prin urmare, cel mai bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre”. După însuşirea gramaticii, am citit operele scriitorilor latini şi am tradus foarte mult, pregătindu-mă temeinic pentru Olimpiadă şi concursul Certamen Ovidianum Ponticum. La Olimpiadă şi la Certamen Ovidianum Ponticum am obţinut premii importante şi m-am calificat pentru etapa internaţională a concursului Certamen Ovidianum Sulmonense, concurs care se ţine în oraşul natal al poetului roman Publius Ovidius Naso, Sulmona.
Reporter: Cât de greu e să înveţi o limbă moartă?
Darius Stănescu: Pentru mine, limba latină nu este o limba moartă. Limba latină stă la originea limbilor romanice din care face parte şi limba română, iar importanţa ei este incontestabilă. Mai întâi, limba latină s-a vorbit în Latium, regiunea Italiei antice, aşezată la cursul inferior al Tibrului, unde s-a întemeiat şi a înflorit cetatea Roma, care ajunge capitala unui vast imperiu, dupa războaie de cucerire purtate timp de secole. În numele „Senatului şi al Poporului Roman”, legiunile romane, magistraţii şi negustorii Romei, poartă limba latină de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagra, din Britania până în Africa, de la Rin şi Dunare, până la Tigru şi Eufrat şi până la Marea Caspică. Istoria face interesantă limba latină prin felul în care ea a traversat secole şi milenii. Multe din popoarele acestei întinse împărăţii au pierit, numele multora a fost uitat, dar limba latină în atâtea veacuri nu a încetat de a fi vorbită, scrisă şi studiată. Limba latină mamă traieşte prin limbile romanice (neolatine) şi prin noi, cei pasionaţi de această frumoasă limbă.
Ea a pătruns şi în America, din Canada până în Ţara de Foc. Pentru mine, limba latină este mama limbii noastre, este calea firească de studiu a evolutiei limbii române. Din limba latină au fost preluate, devenind universale, cuvinte şi construcţii ca „versus”, „sine die”, „N. B.”, „etc”, „ad libitum”, „ad litteram”, „post-mortem”, „post-scriptum” sau notaţiile filologice de tipul: „sic”, „idem”, „ibidem”, „apud”. Multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza.
Şi în ziua de astăzi, limba formală a Bisericii Romano-Catolice este limba latină, ceea ce include şi statutul său de limbă oficială a Vaticanului.
Reporter: La ce-ţi foloseşte latina în viaţa de fiecare zi, pe Facebook, de exemplu?
Darius Stănescu: Eu iubesc cuvintele în general, şi în special din motivul acela că „la început a fost cuvântul…”. Limba latină mă ajută să ştiu mai multe despre cuvinte, fie din limbile romanice şi anglo-saxone, fie din altele. Dacă nu cunosc sensul vreunui cuvânt întâlnit, când nu am la îndemână un dicţionar, încerc etimologic şi ajung cel mai adesea la limba latină.
Dacă vreau ca orice discurs pe care îl voi ţine de-a lungul vieţii să fie „cum grano salis”, trebuie să iubesc latina. Prietenii sau convivii de ocazie mă vor aprecia dacă, în cunoştinţă de cauză, voi presăra în discuţii maxime latineşti. Ele sună frumos, au miez, sunt purtătoare de mesaj. Scurte, la obiect, ori mai lungi, cad ca adevărate sentinţe şi reliefează starea de fapt pe care ai vrut să o evidenţiezi, folosindu-le.
Limba latină o întâlnim peste tot. În biologie, numele ştiinşific al speciilor sunt date în latină sau greacă. Anatomia, pentru definirea părţilor corpului uman, foloseşte o terminologie predominant latină. În drept există nenumăraţi termeni şi definiţii juridice în limba latină. În meteorologie, denumirile norilor au o clasificare în limba latină. Şi în farmacie vocabularul latin este întâlnit. Medicii prescurteaza reţetele în termeni latini, iar pe fiecare pachet de medicamente exista în afara numelui internaţional al medicamentului şi denumirea în latină. La fel, pe fiecare medicament naturist, pe lânga denumirea uzuala, apare şi termenul latin comun. În astronomie, cele 88 de constelaţii şi stele care le formează au oficial nume latine. Limba latină este instrumentul necesar elucidării vestigiilor arheologice, numismatice şi epigrafice, descoperite pe teritoriul ţării noastre, dovezi care pot susţine identitatea noastră naţională şi latinitatea poporului român.
Cu ajutorul limbii latine, pot să navighez pe Facebook, având meniul în limba latină. Această funcţie a fost introdusă recent, pentru a reînvia limba lui Cicero. De asemenea, cu ajutorul limbii latine pot să mă integrez în grupuri care au ca subiect limba latină, unde pot să iau contact cu cercetători, profesori universitari, studenţi, elevi din România sau din străinatate. Pe Facebook mă pot folosi de dictoane latineşti şi de expresii frumoase ale acestei limbi, pot atinge astfel interlocutori de înalt nivel cu alt grad de cultură, iar interferenţele mă încântă. Mi-ar plăcea să îi determin şi pe alţii să înveţe latina şi poate chiar în reţeaua de socializare mai sus pomenită să reuşesc asta.
Reporter: Prin ştiinţa latinei, îţi poţi da seama cât de mare e incultura?
Darius Stănescu: Un vorbitor insuficient familiarizat cu vocabularul esenţial şi cu structura gramaticală a limbii latine, este un om insuficient de cultivat din punct de vedere strict lingvistic. În materie de vocabular, majoritatea erorilor de exprimare comise de vorbitori, pot fi puse pe seama insuficienţei cunoaşterii limbilor străine, în general şi a celor clasice, în special. Alexandru Graur (profesor şi academician) spunea: „Cele mai multe greşeli de limbă pe care le fac românii se datoreaza tocmai necunoaşterii limbii latine”. Se întâlnesc cuvinte, expresii şi nume proprii latineşti greşit accentuate. Unele erori izvorăsc din insuficienta cunoaştere a gramaticii latine. Este evidentă ignoranţa celor care se aventurează să se exprime latineşte fără avea pregătirea necesară. Uneori este încălcată nu numai o regulă gramaticală elementară, ci şi topica modelului latin imitat. Un număr mare de greşeli constau în deformarea sau în folosirea improprie a unor neologisme cu origine latină. Când e vorba de întrebuinţarea unor locuţiuni şi expresii de origine latină, acestea sunt şi mai uşor deformate sau impropriu folosite. Multe confuzii paronimice au loc, cel mai adesea, tot din cauza precarelor cunoştinţe de limba latină. O serie de pleonasme prezente în scrisul şi în exprimarea orală a conaţionalilor noştri se explică, tot prin insuficienta stăpânire a limbii latine şi în general a unor cunostinţe etimologice elementare.
În concluzie, prin ştiinţa latinei, îţi poţi da seama cât de mare este incultura.
